Suntem o ţară de C.Ronaldo şi de Muţi

Suntem o ţară de C.Ronaldo şi de Muţi... asta e concluzia la care am ajuns dupa ce Sport.ro a îndobitocit naţiunea cu superbul concurs "Eşti o figură?". Ambiţiile puştilor de azi se rezumă la mai nimic. Toţi vor să fie fie un C.Ronaldo, şi nu pentru că ar avea talent, dar care româncă devoratoare de italieni leşinaţi nu şi-ar pune curuleţul la bătaie pentru starul Barcei. Un concurs care până la urmă nu scoate la înaintare decât îndobitocirea unui popor plin de ură, mizerie, sărăcie, corupţie, învrăjbire şi nu în ultimul rând ochelari de soare asortaţi la o fustiţă purtată la subsoară.
Şi nu e de mirare de vreme ce de 2000 de ani din ţărişoara noastră se cară aur şi argint, uraniu, petrol, păduri întregi, şi chiar fecioare, iar pe puştii de azi îi doare drept în cur atâta timp cât mama şi tata îngroaşă în continuare buzunarele burduşite de prezervative. Indivizi precum Mutu, Beckham sau C.Ronaldo au devenit idolii generaţiei de sinucigaşi pe străzile şi drumurile ţărişoarei noastre. Remediul? Cyclon b-ul, introdus în cluburi şi în aparatele de aer condiţionat.
Vreau REVOLUŢIE!!! Să punem mâna pe arme şi să intrăm în Casa Poporului cu prostituate adventiste tranşate în pungi de 1 leu.

Ai lăv iu Maicăl

Că Maicăl Gecsăn s-a dus, media ne-a îndobitocit în ultima perioadă cu „n” luate câte „k” ştiri, pornind de la dependenţa sa de medicamente, dependenţă pe care o consider normală de vreme ce Gecsănii s-au cam pişat pe el, lăsându-l pradă mass-mediei, iar el, nematurizat complet, a pus botu’ la mai cam toţi „prietenii”...până la vâltoarea şi spasmele revistelor şi ziarelor care au căutat nod în papură să dezlege misterul morţii lui Maicăl.

Fostul ginere a lui Elvis şi-a presimţit moartea- era normal de vreme ce târât prin tribunale de părinţii copiilor care vroiau să sugă cât mai mult din visteria megastarului, i-au dezmembrat firavului Maicăl sistemul nervos, ruinându-i cariera. Fiul unui tată îndobitocit care spera să scoată de pe spinarea pruncului o grămadă deverzişori, a trecut uşor de la extaz la agonie, sperând- mai mult împins de la spate- să ducă la bun sfârşit şirul lung de concerte ce aveau să-i redea gloria de altădată.

Isteria Maicăl a cuprins pe toată lumea, care i-a citit în palmă decedatului, l-au lăsat fără creier şi într-un final aşteaptă ca bestiile „să se-nfructe” din banii pe care-i vor face de pe urma morţii lui, pentru că nu-i aşa, mort e mai valoros decât viu?

Fanii l-au plâns până au vomitat, alţii au îngroşat rândurile sinucigaşilor sperând că acolo unde s-a dus îi va încânta cu mereu fredonatul „Aim bed, aim bed”.

Cert este că americanii l-au distrus încetul cu încetul. Acum, fantoma Maicăl, îngroaşă titlurile ziarelor de pe tot mapamondul, făcându-şi de cap numa de-al dracu’ prin Nevărlend, acolo unde Gecsănii s-au instalat confortabil aşteptând custodia celor trei progenituri de pe urma cărora vor mai scoate ceva mălai, linie adoptată de Afeni Shakur- mama lui Tupac Shakur, pentru cei care nu ştiu şi nu cunosc- care a făcut la rândul ei avere frumuşică de pe urma răposatului.

Că Maicăl a avut talent, că a fost geniul one-man showului, nimeni nu-I poate contesta asta. Poate doar acoliţii lui Guţă.

Drept vorbesc că toate acestea vor continua în următoarea perioadă să îndobitocească şi mai mult publicul, care pe când era în viaţă îl bârfeau la o sămânţă spartă-n faţa blocului.

…voi continua.

Josephine

Am crezut în tine. Da, am încercat să inventez un prieten prin tine. Am crezut în tine şi de multe ori am încercat să te impresionez prin lucruri simple, de-adreptul mărunte. Scrisoarea astae despre tine. E despre tine, prin mine şi ştiu c-ai să te regăseşti în ea.
Ai fost cel mai bun prieten pe care l-am putut inventa şi chiar dacă nu corespundeai deloc cu persoana care mă interesa, îmi spuneam: "Toate la timpul lor". Mă bucuram de tine într-un mod penibil. Tresăream la fiecare semn pe care mi-l ofereai absolut gratuit, la fiecare mesaj recitit din memoria telefonului. Aş fi vrut să te fi cunoscut mai bine. Aş fi vrut uneori să-mi fi spus: "Cu drag ţie, cea mai interesantă fiinţă de pe pământ", sau "Şti, mă gândeam la tine şi te-am sunat să văd dacă ţi-e al naibii de greu". Ţi-am dat chiar şi un nume, dar n-am să-l spun nimănui. E dreptul meu de-a păstra secretul. E numele pe care l-am rezervat celui mai bun prieten din câţi au existat, adică ţie. Te-ai dezvoltat în mintea mea aşa cum cresc de la sine adevărurile, aşa cum uneori din neputinţă sau cretinism te-am înjurat în sinea mea de miliarde de ori, fără să pot recunoaşte că un anume timp l-am rezervat ţie. Uneori te-am purtat asupra mea ca pe-o a treia mână pe care aş fi putut-o folosi în cele mai grozave momente din tinereţea mea dusă pulii suflet. Ai fost prietenul pe care ţi-l asumi pentru simplul fapt că singur nu poţi continua, că încercând să o duci la capăt, te loveşti de ideea că ai nevoie de un însoţitor, de cineva care să-ţi poarte măcar coada crucii.

0% tinereţe

Se lasă întunericul. E posibil să greşească atunci când se lasă întunericul. De aceea îşi deschide telefonul: o sursă minimă de lumină e binevenită, având în vedere aglomerarea greşelilor pe care ar putea să le facă odată cu începutul întunericului. E mare gălăgie acolo la ei, când se duce lipsă de ziuă. E mare gălăgie şi în iubirea lor. De fapt e mare gălăgie pe o rază de câţiva kilometri odată cu creşterea nivelului de adrenalină şi mai mult de atât, se trezesc alături de teancurile lor de dorinţe, de moloaze întregi de femei şi barbaţi.
Întunericul nu e tocmai în forma lui maximă. Mai are mici scăpări pe la colţuri. Nu ştiu cum ar trebui să reacţioneze şi de aceea se simt dependenţi de închidere. Se închid unul pe celălalt, rând pe rând, în diferite ipostaze, niciodată asemănătoare.
Telefonul începe să cedeze. De fapt lumina nu-i mai satisface şi chiar încep să se întrebe de ce au simţit nevoia de lumină, tocmai când ei încercau de atâtea ori să greşească, când de atâtea ori se băteau cu pumnu-n piept că sunt atât de valoroşi în bezna aia continuă, încât sunt siguri că vor omorî sentimentul ăla întunecat, că lumina se va aprinde instantaneu, iar i se vor putea privi prin lucrurile lor bune.
- Tu să taci! îi spune. Gălăgia asta mă înnebuneşte.
Nu poate să-i spună nimic. E prea interesată de filmul care rulează la vecinul de vizavi. E aceaşi beznă, atât doar că o atrage mai mult decât cea în care s-a instalat destul de confortabil.
- De ce nu spui nimic?
- Ce să-ţi spun? Mi-ai spus să tac.
- Da, dar de nu-mi spui nimic?
- Nu ştiu. E prea întuneric şi mi-e teamă că-mi voi rătăcii vocea prin cameră( sau poate mă voi rătăcii prea mult de tine). aprinde mai bine lumina.
El nu vrea. S-a obişnuit prea mult cu bezna în care ei doi par posibili.
- Aprinde lumina, n-auzi? M-am plictisit.
- Adică nu mă mai iubeşti să înţeleg.
- Sunt prea obosită să vorbesc despre asta. Întreabă-mă mâine. Azi mă simt prea devreme să-ţi răspund.
- E clar. Nici eu nu te iubesc.
- De ce?
- Nu ştiu. Mi-e total necunoscută situaţia şi apoi n-ai cum să înţelegi.
- Eşti bolnav?
- Nu. Cred totuşi că sunt puţin virusat. Nu ştiu ce tratament mi-ar oferi o alternativă mai bună, dar înţelegi tu, nu mai am sentimente. Vreau să-mi recreez totul.
- Şi cine te împiedică? Eu?
- Nu ştiu. În momentul ăsta nu mai ştiu nimic.
Se îndreaptă către uşa de la intrare privind înapoi, încercând să descopere silueta ei printre moloazele de femei ce se desfăşurau prin cameră. Evident, nu o vede. Înainte să părăsească încăperea şi întunericul din ea, o întreabă de iertare. Îl va ierta vreodată dacă în urma sa va lăsa lumina stinsă, sau va trebui să iasă sub umbrela reflectoarelor. Nu-i răspunde nimeni. Poate s-a furişat pe lângă el şi a fugit pe hol. poate nu a fugit, sau poate e el prea fericit să o mai vadă.
S-a lăsat întunericul. El nu mai greşeşte, nu se mai grăbeşte să simuleze o viaţă.
Nu ştie cât de bine a înţeles ea lucrurile, dar e fericit că a ajuns la un compromis. Evident, are dreptate.

Ce prostie, ce adevăr...

Cum se scrie o carte şi care e vârsta propice pentru începutul ei? Şi de fapt, subiectul cum ţi-l poţi alege ca să nu te influenţeze într-o oarecare măsură, din care probabil vei ieşi mai puţin şifonat decât în momentul în care ţi-ai propus şi ţi-ai atribuit un proiect poate nerealizabil. Există o carte pe care îmi doresc să mi-o atribui, există zeci chiar, dar doar una singură pe care s-o scriu. Ar fi cea mai importantă dintre toate, cea mai grozavă, toţi şi-ar dori-o. Ar fi cartea de căpătâi a fiecăruia dintre noi, mai puţin a mea, tocmai pentru că eu am scris-o, eu am dăruit oamenilor ceea ce ştiau deja, ce trăiau şi uneori chiar vomitau la gândul că nu au avut curajul s-o sintetizeze. Iar povestea ar fi fost aşa cum mi-am imaginat-o, cititorii find de-acord că e "cea mai dintre cele mai", că o altă poveste i-ar fi întristat destul cât să îşi vâre fiecare câte-o lamă-n gât, că o altă poveste i-ar fi făcut să vomite zile-n şir.
Ar fi fost cea mai grozavă carte dintre câte există, iar eu m-aş fi plimbat mândru pe bulevard sau în tramvai şi de-opotrivă trist că am oferit ceva atât de măreţ, dar că din păcate s-a terminat, o continuare nu va mai exista (poate un remake peste zece milioane de ani). Ea ar fi fost începutul şi sfârşitul. Tot ce am avut de spus, am spus în ea. Acum pot să tac, şi dacă m-ar fi întrebat careva ceva, sigur n-aş fi răspuns nimic.
"A spus tot ce a avut de spus, nimic mai mult, iar ăsta e cel mai bun lucru pe care l-a făcut vre-odată", ar fi pălăvrăgit unii.
Nu-i aşa că ar fi avut un mare succes printre cititorii de nimicuri? Asta e cartea mea, romanul meu despre nimicuri. Despre dragoste nu aş fi scris pentru că probabil aş fi clacat şi totul s-ar fi dus dracului, toată cartea mea ar fi fost compromisă.
Cele câteva sute de pagini ar fi devenit esenţa mea, în ele aş fi adunat la fel de multe cât poţi aduna într-o cutie de conservă. De fapt cartea mea e suma a tot ce până acum nu am spus, nu am trăit( decât în cea de-a treia viaţă, prin anul 200 când eram veteran al legiunii a V-a Macedonica), nu am scris şi probabil ar fi fost o mare minciună.
Aşa că în nici un caz nu vor mai exista oameni fericiţi, pentru că niciodată nu o vor citi.
Voi continua în schimb să mâzgălesc împuţita aia de agendă până voi vedea fiecare pagină plină. Şi nu mă voi rezuma la atât. Voi umple zeci de agende şi voi devora sute de pixuri până când nu voi mai avea nimic de adăugat. Asta va fi cartea mea.
Iată proiectul meu de-o viaţă. Iată-l.

"Cine are ochi, să vadă, cine are urechi, s-audă"

1. Fragmente din casa de nebuni- al 7-lea cer

Ar trebui să păşesc tot mai adânc în ceea ce mă priveşte... în propria-mi conştiinţă. Iniţierea pe care tind să cred că mi-o doresc, sau pur şi simplu îmi aduce acea stare de Unicitate, de individ unic şi imuabil, mă transfigurează într-un spaţiu aproape ascetic, unul atemporal, rezervat mie, în care mai târziu voi putea contempla şi cunoaşte forţa-mi proprie a spiritului- de remarcat că mi-am asumat şi acceptat spiritul ca parte divină, ca unică realitate. Iniţierea propriu-zisă îmi este călăuză din materie în sprit, înlăturarea programelor negative, deschiderea Ochiului şi acceptarea- sau de ce nu reamintirea- celor pozitive, cât şi înţelegerea şi cunoaşterea lor.
De remarcat în schimb, este agentul universal, care la un anumit grad al cunoaşterii, ar putea acţiona ca şi catalizator. Dezrădăcinat din inteligenţa divină, ca individ de sine stătător, am ca obiect de studiu proporţile: cele ale materiei, sufletului şi nu în cele din urmă ale spiritului- cu probabilitatea că ordinea ar fi exact inversă. Proporţile în orice caz sunt inegale. Similitudinea dintre cele două extreme, materie- spirit, îmi este dată de cel de-al treilea factor- sufletul, care oscilează, răspunzând cerinţelor celor două. Prin el se naşte puntea de legătură dintre corpul material şi cel astral. Cu ajutorul acestei punţi de legătură, cele două se anulează, sau se influenţează reciproc, or pot intra ambele în armonie, unul cu celălalt. În funcţie de influenţa fiecăruia, de programul pe care-l emite, sufletul se conturează, precum imaginea într-o oglindă, ia forma celui care-l domină.
Cele trei formează trinitatea microcosmosului- om: materia- mamă, sufletul- fiu şi spiritul- tată, inteligenţa universală, divină.

2. Coborâţi cu toţii sub oraş vă rog

"Cică am învăţat din Patimile lui Hristos să cred"- Omul Întunecat, himera ce scurmă-n pântecele mamei sale, slujitorul perfect, Belzebut, Anubis, Ahaz- numele sale sunt nemărginite şi tot prin ele, cei 20 de slujitori ai săi s-au scurs din ungherele cosmosului în imensitatea Timpului, mii şi mii de ani- setea dinastiei unui singur Împărat.
Golul de pe faţa Pruncului trece neobservat. El, Mielul, descifrându-şi târziu condiţia, va lăsa în urma sa turma, un mănunchi de oameni rătăcitori, ce se vor pierde până la sfârşitul tuturor lucrurilor în propria mizerie, în propriile materii, iar pe El îl vor uita, la fel cum şi-au uitat apartenenţa de Unicitate într-un mare Tot. Ei vor dezbina totul înaintea lor, vor stârpii pământul, vor îmbrăca haine de plumb şi sentimente de plumb şi îşi vor trage esenţa din lucruri mărunte şi prin natura lor vor fi singuri într-un loc unde "toţi se plimbă goi şi totul se lasă baltă". Vor deveni slabi în toate circumstanţele posibile ale vieţii, iar ultimii ani vor face din ei nişte subiecţi singuratici.
Nu vor cunoaşte semnele şi nici ele nu vor trece pe lângă ei. Se vor considera liberi, dar nu vor înţelege cât de condiţionată e libertatea lor şi se vor lăsa cu uşurinţă conduşi de argumentele altora. Nu vor avea identitate pentru că de la bun început nu au crezut în ea.
Tot ce e de neînţeles, toate misterele lumii, ei nu vor avea ochi să le vadă şi nici minte să le înţeleagă. Generaţie de generaţie vor naşte [monştrii], iar [monştrii] la rândul lor vor naşte [monştrii] şi în ei vor crede şi în nimic altceva. Iar ei îi vor domina, vor înfiinţa regate şi imperii pe pământ, vor face legăminte prin foc şi tot ei le vor călca în picioare şi le vor nega. Vor trăi împreună, cu toţii, dar nimic şi nimeni nu-i vor putea apropia, iar vicisitudinile pe care ei le vor îmbrţişa cu o luciditate greu de imaginat, îi vor duce în pragul demenţei. Reîncarnările îi vor succede energic, şansele le vor risipi prin propria apartenenţă de pământ. La început copii ai cerului, mai târziu vor bântui planeta într-un dans orb al neputinţei.
Iar spre sfârşit va dăinui tăcerea, căci au fost o dată orbi şi surzi, iar ei se vor trezi legaţi de trup, închişi în materie, aruncaţi în beznă dincolo de nemărginirea universului.

2012

eram copil cu bile de-argint,
puse în praştii, strâns pe peluze,
praf de oţel şi-uraniu-n plămâni
eu în război cu flinte ş-obuze.

stări de asediu între Golgote,
pe trotuar doar ciume-ntre sfinţi,
curve ş-ologi, prăpăd în mulţime,
scurgeri de îngeri între părinţi.

pulberi de sori şi stele-n clepsidre
măsoară timpul şi frica de vid,
fii din Avram în faţa icoanei
cad în genunchi cu faţa la zid.

la răsărit pornesc pe alocuri
nepoţi toţi morţi şi demoni pe coate,
praf şi cenuşi în juru-i se-adună
şi solzi pe spate şi colţi de şarpe.

furtuni mustesc în linii pe front
ploi şi cianuri El varsă din cer,
fiara-n extaz izbeşte în porţi
dinţi de oţel şi gheare de fier.

şiroi de câini i-ascultă porunca,
nunţi între bestii schiţează în crete
setea de carne, setea de suflet
şi mielul strâns între pecete.

fiara înghite lumi şi lumini
şi în biserici diavoli slujesc,
se-aprind tămâi în grad de simbol,
foamea de om şi setea-i sporesc.

mor dumnezei cu sfinţii alături,
iar pe pământ vârteje-n materii,
rup veghetorii sigiliul lui Moise
şi se dedau orgiilor în serii.

bătăi de aripi în stare de veghe
cobor din sfere scântei de Om,
şarpele scuipă veninul din piele
şi se închide-ntr-un fruct şi un pom.

piei de reptilă pe crucifixuri,
în exterior, stigmaţii prin munţi
caută un semn de legământ
în dumnezei senili şi cărunţi.

şi sub remediul bunei credinţe,
când sus pe Athos e ceru-n cătuşe,
minţile lor de os şi de carne
torn aşchii-n veste şi-mpart cartuşe.

fiara stă drepţi în turnuri de veghe,
scurmă în turlă, cu orburi în frunte,
în piatră seacă înnoadă noi legi
şi-l dă pe Moise jos de pe munte.