0% tinereţe

Se lasă întunericul. E posibil să greşească atunci când se lasă întunericul. De aceea îşi deschide telefonul: o sursă minimă de lumină e binevenită, având în vedere aglomerarea greşelilor pe care ar putea să le facă odată cu începutul întunericului. E mare gălăgie acolo la ei, când se duce lipsă de ziuă. E mare gălăgie şi în iubirea lor. De fapt e mare gălăgie pe o rază de câţiva kilometri odată cu creşterea nivelului de adrenalină şi mai mult de atât, se trezesc alături de teancurile lor de dorinţe, de moloaze întregi de femei şi barbaţi.
Întunericul nu e tocmai în forma lui maximă. Mai are mici scăpări pe la colţuri. Nu ştiu cum ar trebui să reacţioneze şi de aceea se simt dependenţi de închidere. Se închid unul pe celălalt, rând pe rând, în diferite ipostaze, niciodată asemănătoare.
Telefonul începe să cedeze. De fapt lumina nu-i mai satisface şi chiar încep să se întrebe de ce au simţit nevoia de lumină, tocmai când ei încercau de atâtea ori să greşească, când de atâtea ori se băteau cu pumnu-n piept că sunt atât de valoroşi în bezna aia continuă, încât sunt siguri că vor omorî sentimentul ăla întunecat, că lumina se va aprinde instantaneu, iar i se vor putea privi prin lucrurile lor bune.
- Tu să taci! îi spune. Gălăgia asta mă înnebuneşte.
Nu poate să-i spună nimic. E prea interesată de filmul care rulează la vecinul de vizavi. E aceaşi beznă, atât doar că o atrage mai mult decât cea în care s-a instalat destul de confortabil.
- De ce nu spui nimic?
- Ce să-ţi spun? Mi-ai spus să tac.
- Da, dar de nu-mi spui nimic?
- Nu ştiu. E prea întuneric şi mi-e teamă că-mi voi rătăcii vocea prin cameră( sau poate mă voi rătăcii prea mult de tine). aprinde mai bine lumina.
El nu vrea. S-a obişnuit prea mult cu bezna în care ei doi par posibili.
- Aprinde lumina, n-auzi? M-am plictisit.
- Adică nu mă mai iubeşti să înţeleg.
- Sunt prea obosită să vorbesc despre asta. Întreabă-mă mâine. Azi mă simt prea devreme să-ţi răspund.
- E clar. Nici eu nu te iubesc.
- De ce?
- Nu ştiu. Mi-e total necunoscută situaţia şi apoi n-ai cum să înţelegi.
- Eşti bolnav?
- Nu. Cred totuşi că sunt puţin virusat. Nu ştiu ce tratament mi-ar oferi o alternativă mai bună, dar înţelegi tu, nu mai am sentimente. Vreau să-mi recreez totul.
- Şi cine te împiedică? Eu?
- Nu ştiu. În momentul ăsta nu mai ştiu nimic.
Se îndreaptă către uşa de la intrare privind înapoi, încercând să descopere silueta ei printre moloazele de femei ce se desfăşurau prin cameră. Evident, nu o vede. Înainte să părăsească încăperea şi întunericul din ea, o întreabă de iertare. Îl va ierta vreodată dacă în urma sa va lăsa lumina stinsă, sau va trebui să iasă sub umbrela reflectoarelor. Nu-i răspunde nimeni. Poate s-a furişat pe lângă el şi a fugit pe hol. poate nu a fugit, sau poate e el prea fericit să o mai vadă.
S-a lăsat întunericul. El nu mai greşeşte, nu se mai grăbeşte să simuleze o viaţă.
Nu ştie cât de bine a înţeles ea lucrurile, dar e fericit că a ajuns la un compromis. Evident, are dreptate.