Ce prostie, ce adevăr...

Cum se scrie o carte şi care e vârsta propice pentru începutul ei? Şi de fapt, subiectul cum ţi-l poţi alege ca să nu te influenţeze într-o oarecare măsură, din care probabil vei ieşi mai puţin şifonat decât în momentul în care ţi-ai propus şi ţi-ai atribuit un proiect poate nerealizabil. Există o carte pe care îmi doresc să mi-o atribui, există zeci chiar, dar doar una singură pe care s-o scriu. Ar fi cea mai importantă dintre toate, cea mai grozavă, toţi şi-ar dori-o. Ar fi cartea de căpătâi a fiecăruia dintre noi, mai puţin a mea, tocmai pentru că eu am scris-o, eu am dăruit oamenilor ceea ce ştiau deja, ce trăiau şi uneori chiar vomitau la gândul că nu au avut curajul s-o sintetizeze. Iar povestea ar fi fost aşa cum mi-am imaginat-o, cititorii find de-acord că e "cea mai dintre cele mai", că o altă poveste i-ar fi întristat destul cât să îşi vâre fiecare câte-o lamă-n gât, că o altă poveste i-ar fi făcut să vomite zile-n şir.
Ar fi fost cea mai grozavă carte dintre câte există, iar eu m-aş fi plimbat mândru pe bulevard sau în tramvai şi de-opotrivă trist că am oferit ceva atât de măreţ, dar că din păcate s-a terminat, o continuare nu va mai exista (poate un remake peste zece milioane de ani). Ea ar fi fost începutul şi sfârşitul. Tot ce am avut de spus, am spus în ea. Acum pot să tac, şi dacă m-ar fi întrebat careva ceva, sigur n-aş fi răspuns nimic.
"A spus tot ce a avut de spus, nimic mai mult, iar ăsta e cel mai bun lucru pe care l-a făcut vre-odată", ar fi pălăvrăgit unii.
Nu-i aşa că ar fi avut un mare succes printre cititorii de nimicuri? Asta e cartea mea, romanul meu despre nimicuri. Despre dragoste nu aş fi scris pentru că probabil aş fi clacat şi totul s-ar fi dus dracului, toată cartea mea ar fi fost compromisă.
Cele câteva sute de pagini ar fi devenit esenţa mea, în ele aş fi adunat la fel de multe cât poţi aduna într-o cutie de conservă. De fapt cartea mea e suma a tot ce până acum nu am spus, nu am trăit( decât în cea de-a treia viaţă, prin anul 200 când eram veteran al legiunii a V-a Macedonica), nu am scris şi probabil ar fi fost o mare minciună.
Aşa că în nici un caz nu vor mai exista oameni fericiţi, pentru că niciodată nu o vor citi.
Voi continua în schimb să mâzgălesc împuţita aia de agendă până voi vedea fiecare pagină plină. Şi nu mă voi rezuma la atât. Voi umple zeci de agende şi voi devora sute de pixuri până când nu voi mai avea nimic de adăugat. Asta va fi cartea mea.
Iată proiectul meu de-o viaţă. Iată-l.